Momentul când, în urmă cu 50 de ani, Neil Armstrong a pășit pe suprafața Lunii a inspirat admirație, mândrie și uimire în întreaga lume. Acest ziar titra că „omul, începând din această zi, poate merge orișiunde, în univers, mintea lui dorește și ingeniozitatea lui urzește... către planete, mai devreme decât mai târziu, este sigur acum că omul va merge.” Dar nu. Aterizarea pe Lună a fost o excepție, un obiectiv atins nu ca scop în sine, ci ca un mijloc de evidențiere a capacităților extraordinare ale Americii. Acest argument, odată subliniat, nu a necesitat nicio reiterare. Doar 571 de persoane au fost pe orbită; iar din 1972 nimeni nu s-a aventurat mult mai departe în spațiu decât distanța de la Des Moines la Chicago.

Următorii 50 de ani vor arăta foarte diferit. Costuri în scădere, noi tehnologii, ambițiile chinezești și indiene și o nouă generație de antreprenori promit o eră îndrăzneață a dezvoltării spațiului. Aceasta va implica, aproape sigur, turismul pentru cei bogați și rețele de comunicații mai bune pentru toți; pe termen lung ar putea implica exploatarea mineralelor și chiar transportul în masă. Spațiul va deveni tot mai mult ca o extensie a Pământului - o arenă pentru firme și persoane private, nu doar pentru guverne. Dar, pentru ca această promisiune să fie îndeplinită, lumea trebuie să creeze un sistem de legi care să guverneze cerurile, atât pe timp de pace, cât și, dacă se ajunge la asta, de război.

Dezvoltarea spațiului până acum s-a concentrat pe facilitarea activității la sol - în principal comunicări prin satelit pentru difuzare și navigare. Acum se schimbă două lucruri. În primul rând, geopolitica alimentează un nou imbold pentru a trimite oamenii dincolo de suprafața orbitei joase a Pământului. China intenționează să aselenizeze oameni pe Lună până în 2035. Administrația președintelui Donald Trump dorește ca americanii să revină acolo înainte de 2024. Costurile în scădere fac această fanfaronadă mai accesibilă decât înainte. Apollo a costat sute de miliarde de dolari (în banii de astăzi). Acum zeci de miliarde reprezintă prețul biletului.

[...]

Este o greșeală să promovăm spațiul ca Vest Sălbatic romanticizat, o frontieră anarhică în care umanitatea se poate elibera de constrângeri și își poate redescoperi destinul. Pentru ca spațiul să-și îndeplinească promisiunea este necesară guvernare. Într-o perioadă în care lumea nu poate cădea de acord asupra regulilor pentru comerțul terestru cu bare de oțel și boabe de soia, poate părea o pretenție mare. Dar fără ea, potențialul a tot ceea ce se află dincolo de Pământ va aștepta, în cel mai bun caz, încă 50 de ani pentru a fi împlinit. În cel mai rău caz, spațiul ar putea spori problemele Pământului.

Momentul în care Neil Armstrong a pășit pe suprafața Lunii, în urmă cu 50 de ani, a trezit admirație, mândrie și uimire pe întregul mapamond. În ziarul de față s-a susținut că „de acum înainte, omul poate să călătorească în univers oriunde își pune în gând, oriunde își propune mintea sa ingenioasă; planetele, omul le va vizita, cu siguranță, în viitorul apropiat”. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Aselenizarea nu a fost un obiectiv în sine, ci a fost o aberație, o modalitate de a etala capacitățile ieșite din comun ale Americii. Odată dusă la bun sfârșit, această demonstrație nu a necesitat să fie reiterată.
Doar 571 de oameni au ajuns pe orbită, iar din 1972 nimeni nu s-a mai aventurat în spațiu la o distanță mai mare decât cea dintre Des Moines și Chicago.


Următorii 50 de ani se anunță foarte diferiți. Costurile în scădere, tehnologiile noi, ambițiile Chinei și Indiei, precum și noua generație de antreprenori promit o eră îndrăzneață, de dezvoltare a industriei spațiale. Aproape sigur, aceasta va include turismul spațial pentru cei bogați și rețele de comunicare mai bune pentru noi toți. Pe termen lung, ar putea să includă exploatarea minereurilor și chiar și transportul în masă. Spațiul va deveni tot mai mult o prelungire a Terrei, o arenă pentru firme și simple persoane, nu doar pentru guverne. Dar, pentru ca această promisiune să poată fi îndeplinită, este necesară crearea unui cadru legal, care să reglementeze exploatarea spațiului atât în vremuri de pace, cât și în vremuri de război, dacă se va ajunge acolo.


Până acum, dezvoltarea industriei spațiale s-a concentrat pe facilitarea activității terestre și, mai ales, pe comunicațiile prin satelit pentru radiodifuziune și navigație. Actualmente, două lucruri sunt în curs de schimbare. În primul rând, geopolitica îi mână din nou pe oameni dincolo de orbitele joase, de mică altitudine, ale Terrei. China vrea să trimită oameni pe Lună până în 2035. Administrația președintelui Donald Trump vrea ca americanii să ajungă din nou acolo până în 2024. Reducerea costurilor face ca această demonstrație de forță să fie mai la îndemână decât era înainte. Programul Apollo a costat sute de miliarde de dolari (în banii de azi). Acum, prețul biletului este de ordinul zecilor de miliarde.
[ … ]


Greșită este promovarea spațiului ca pe un Vest Sălbatic romanțat, o frontieră anarhică, unde omenirea se poate dezlănțui și își poate redescoperi destinul. Pentru ca promisiunea să fie împlinită, sunt necesare reglementări. Acest lucru poate să pară prea mult într-un moment în care lumea nu poate să ajungă la un acord nici măcar în privința comerțului terestru cu oțel sau soia. Însă, fără aceste reglementări, potențialul ce ne face cu ochiul de dincolo de frontierele Terrei va trebui să mai aștepte încă 50 de ani pentru a fi împlinit. În cel mai rău caz, spațiul ar putea să însemne probleme în plus pentru Terra.

Clipa în care, în urmă cu 50 de ani, Neil Armstrong punea piciorul pe suprafața lunii, a umplut întreaga lume de admirație, mândrie și uimire. Ziarul nostru susținea atunci: „de azi înainte, omul va avea sorți de izbândă în tot ce geniul său va născoci și va ajunge acolo unde își va pune în cap să se ducă, oriunde ar fi în univers... chiar pe alte planete, omul va izbuti cât de curând să ajungă.” Și totuși, asta nu s-a întâmplat. Aselenizarea nu a însemnat mai mult decât o abatere, un obiectiv îndeplinit nu ca un scop în sine, ci mai degrabă un mijloc de a semnala posibilitățile extraordinare ale Americii. Odată atins, repetarea lui nu s-a mai dovedit necesară. Doar 571 de oameni au fost pe orbită; iar din 1972 încoace, nimeni nu s-a mai aventurat în spațiu la o distanță mult mai mare decât cea de la Chicago la Des Moines.

Următorii 50 de ani vor avea un cu totul alt chip. Costurile tot mai mici, noile tehnologii, ambițiile chinezilor și ale indienilor, precum și o nouă generație de întreprinzători prevestesc vremuri cutezătoare în dezvoltarea spațială. Iar asta va însemna, fără îndoială, oportunități de turism pentru cei bogați și comunicații mai performante pentru noi toți; pe termen lung, ar putea să însemne exploatări miniere sau chiar transport în comun. Spațiul va deveni din ce în ce mai mult un fel de extensie a Pământului – un teren de acțiune pentru firme și indivizi, nemaifiind rezervat guvernelor. Însă, pentru ca această promisiune să devină realitate, lumea are nevoie să creeze un sistem de legi pentru guvernarea bolții cerești – pe timp de pace și, deopotrivă, la nevoie, de război.

Până în acest moment, dezvoltarea spațială s-a concentrat pe facilitarea activităților de pe Pământ, axându-se pe sateliți de comunicații pentru transmisiile radio-TV și navigație. De acum înainte, două lucruri se vor schimba. Pe de o parte, continuă strădaniile geopolitice de a trimite oameni dincolo de fâșia orbitei joase a Pământului. China are planuri de a trimite oameni pe lună până în anul 2035. Administrația președintelui Donald Trump vrea ca americanii să ajungă acolo până în anul 2024. Odată cu scăderea costurilor, toată parada aceasta ostentativă a devenit mai accesibilă decât era înainte. Misiunea Apollo costase pe vremea aceea echivalentul de azi a sute de miliarde de dolari. Azi, prețul unui singur bilet este de zeci de miliarde.

[...]

Promovarea spațiului ca un Vest Sălbatic idealizat, o frontieră anarhică dincolo de care omenirea să se lepede de lanțurile în care stă închisă, redescoperindu-și destinul, ar fi o mare greșeală. Pentru ca spațiul să își țină promisiunea, avem nevoie de reglementare. Cerem poate prea mult, acum când omenirea nu e capabilă să cadă de acord privind comerțul terestru cu oțel și soia. Însă, fără reglementare, potențialul lumii de dincolo de Pământ mai are de așteptat încă măcar 50 de ani, înainte de a fi valorificat. În cel mai rău caz, spațiul va deveni și el una dintre problemele Pământului.

Clipa în care, în urmă cu 50 de ani, Neil Armstrong punea piciorul pe suprafața lunii a iscat uimire, mândrie și surprindere peste tot în lume. Acest ziar susținea că „omul, din această zi, poate călători în univers, oriunde i-ar dori mintea şi l-ar purta ingeniozitatea... mai devreme mai degrabă decât mai târziu omul va ajunge cu siguranţe şi pe planete.” Dar n-a fost aşa. Aselenizarea a fost o aberaţie, un scop atins nu ca un ţel în sine, ci ca un mod de a semnala capacităţile extraordinare ale Americii. Acea demonstraţie, odată făcută, nu a necesitat vreo repetare. Doar 571 de oameni au ajuns pe orbită; şi din 1972 nimeni nu s-a mai aventurat în spaţiu mai departe decât e Des Moines de Chicago.

Următorii 50 de ani vor arăta foarte diferit. Costuri reduse, tehnologii noi, ambiţii chineze şi indiene, şi o nouă generaţie de antreprenori promit o eră îndrăzneaţă de dezvoltare spaţială. Cu siguranţă va implica turism pentru cei bogaţi şi reţele mai bune de comunicaţii pentru toţi; iar pe termen lung ar putea presupune exploatare minieră şi chiar transport de masă. Spaţiul va deveni şi mai mult un soi de extensie a Pământului – o arenă pentru companii şi persoane private, nu doar guverne. Dar pentru ca această promisiune să fie îndeplinită, lumea trebuie să creeze un sistem legislativ care să reglementeze cerul – atât pe timp de pace cât şi, dacă se ajunge acolo, în caz de război.

Până acum dezvoltarea spaţială a fost concentrată pe facilitarea activităţii de jos – în special comunicaţii prin satelit pentru transmisii şi navigaţie. Acum se schimbă două lucruri. Mai întâi, motivele geopolitice sunt un impuls pentru a trimite oamenii dincolo de zona de confort a orbitei joase a Pământului. China intenţionează să aselenizeze cu misiuni umane până în 2035. Preşedintele Donald Trump vrea ca americanii să se întoarcă pe lună până în 2024. Scăderea costurilor face ca această paradă să fie mai accesibilă ca până acum. Misiunea Apollo a costat sute de miliarde de dolari (raportat la valoarea banilor de astăzi). Acum preţul biletului s-a redus la zeci de miliarde.

[ … ]

Este o greşeală să promovezi spaţiul ca un Vest Sălbatic al clişeelor romantice, o frontieră a anarhiei unde umanitatea poate scăpa de orice oprelişti şi îşi poate redescoperi destinul. Pentru ca spaţiul să-şi îndeplinească promisiunea, este nevoie de reglementare. Iar într-un moment în care lumea nu poate ajunge la acelaşi numitor comun în privinţa regulilor legate de comerţul terestru cu bare de oţel şi soia, aceasta pare a fi o provocare prea mare. Dar fără reglementare, potenţialul a tot ceea ce e dincolo de Pământ ar mai putea aştepta încă vreo 50 de ani pentru a fi valorificat, în cea mai optimistă variantă. În cel mai rău caz, spaţiul ar putea deveni încă una dintre problemele Pământului.

Momentul în care, acum 50 de ani, Neil Armstrong și-a imprimat urma piciorului pe suprafața Lunii a inspirat lumii întregi admirație, mândrie și uimire. Acest jurnal a susținut că “începând din această zi, omul poate merge în univers oriunde mintea sa va dori și ingeniozitatea sa va îndrăzni să-și imagineze ... omul este acum sigur că va merge către planete, mai devreme, iar nu mai târziu”. Dar nu. Aselenizarea a fost o aberație, un scop atins nu ca un final în sine ci ca o modalitate de a arăta capacitatea extraordinară a Americii. Odată ce acest lucru a fost demonstrat, n-a mai fost nevoie să fie repetat. Doar 571 de oameni au ajuns pe orbită; iar din 1972 nimeni nu s-a mai aventurat în spațiu mai departe decât distanța de la Des Moines la Chicago.

Următorii 50 de ani vor arăta cu totul altfel. Costuri scăzute, tehnologii noi, ambiții ale Chinei și Indiei ca și o nouă generație de antreprenori promit o eră cutezătoare a cuceririi spațiului. Ea va include fără îndoială și turismul pentru cei bogați dar și rețele mai bune de telecomunicații pentru noi toți; pe termen lung, ar putea însemna exploatări miniere și chiar transport în masă. Spațiul va deveni din ce în ce mai mult un fel de extensie a Pământului – o arenă pentru firme și persoane private, nu doar pentru guverne. Dar pentru ca această promisiune să fie îndeplinită, lumea are nevoie de un sistem legislativ cu care să poată guverna spațiul – atât în vreme de pace dar și, dacă se va ajunge acolo, pe timp de război.

Până acum, cucerirea spațiului s-a axat pe facilitarea activităților de pe Pământ – în principal comunicații prin satelit pentru transmisiuni și navigație. Două lucruri se vor schimba de-acum. Mai întâi, geopolitica alimentează o nouă presiune în favoarea trimiterii de oameni dincolo de orizontul suborbital al Pământului. China își propune să aselenizeze cu zboruri umane până în 2024. Administrația președintelui Donald Trump vrea ca și americanii să se întoarcă acolo înainte de 2024. Scăderea costurilor face ca acest lucru să fie mai accesibil decât înainte. Apollo a costat sute de miliarde de dolari (în valoare actualizată). Astăzi, prețul biletului ar fi de câteva zeci de miliarde.

Ar fi greșită promovarea cursei pentru spațiu drept un Far West romanțat, ca o frontieră anarhică dincolo de care omenirea să-și poată înlătura piedicile și să-și redecopere destinul. Este nevoie de o bună guvernare pentru ca spațiul să-și îndeplinească promisiunile. În vremuri în care omenirea nu poate cădea de acord asupra unor reguli pentru comerțul cu bare de oțel și boabe de soia, lucrul ăsta ar putea părea o cerință prea ridicată. Dar fără ea, potențialul a tot ceea ce se găsește dincolo de Pământ va aștepta încă 50 de ani pentru a se realiza. În cel mai rău scenariu, spațiul ar putea fi doar o problemă în plus pentru Pământ.

Momentul de acum 50 de ani, când Neil Armstrong a ajuns cu piciorul pe suprafața Lunii, a inspirat admirație, mândrie și uimire în jurul lumii. Acest ziar a căutat să arate că „începând din această zi, omul poate să călătorească în univers oriunde îi dorește mintea și oriunde născocește ingeniozitatea sa... de-acum este sigur că omul va călători interplanetar, mai devreme decât mai târziu.” Dar nu. Aterizarea pe Lună a fost o aberație, un scop atins nu ca un țel în sine, ci ca un mijloc de a evidenția capacitățile ieșite din comun ale Americii. Acel scop, odată atins, nu mai avea nevoie de nicio completare. Doar 571 de oameni au fost pe orbită; iar din 1972 nimeni nu s-a aventurat mai departe în spațiu, decât Des Moines din Chicago.

Următorii 50 de ani vor arăta foarte diferit. Scăderea costurilor, noile tehnologii, ambițiile chinezilor și ale indienilor și o nouă generație de antreprenori promit o eră îndrăzneață a dezvoltării spațiale. Este aproape sigur că aceasta va implica turismul, pentru cei bogați, și rețele mai bune de comunicare pentru toți; în cele din urmă, ar putea implica exploatarea minerală, și chiar transportul în masă. Spațiul va deveni mai mult ca o extensie a Pământului—o arenă pentru firme și persoane fizice, nu doar pentru guverne. Dar, pentru ca această promisiune să se îndeplinească, lumea va trebui să creeze un sistem de legi care să guverneze cerurile—atât în vreme de pace, iar, dacă se va ajunge la aceasta, și în vreme de război.

Până acum, dezvoltarea spațiului s-a focalizat asupra înlesnirii activității de dedesubt—în special asupra comunicării prin satelit, pentru difuzare și navigare. Acum, se schimbă două lucruri. Primul, geopolitica, stârnește un nou impuls pentru trimiterea de oameni dincolo de superficialitatea joasei orbitei terestre. China plănuiește să trimită oameni pe Lună până în 2035. Administrația președintelui Donald Trump dorește ca americanii să se întoarcă acolo până în 2024. Scăderea costurilor face această fandoseală mai accesibilă decât înainte. Apollo a costat sute de miliarde de dolari (în banii de astăzi). Acum, prețul unui bilet este de zeci de miliarde.

[ ... ]

Este o greșeală să promovăm spațiul ca pe o zonă romanțată a Vestului Sălbatic, o frontieră anarhică unde umanitatea poate să își arunce cătușele și să își redescopere destinul. Pentru ca spațiul să își îndeplinească promisiunea, este nevoie de guvernare. Într-o perioadă în care lumea nu poate să cadă de comun acord asupra regulilor de comerț terestru cu bare de oțel și boabe de soia, aceasta poate părea o cerință mare. Dar, fără ea, potențialul tuturor lucrurilor care există dincolo de Pământ va trebui să mai aștepte, cel puțin, încă 50 de ani pentru a fi îndeplinit. În cel mai rău caz, spațiul ar putea adăuga la problemele Pământului.