ProZ.com translation contests »
6th ProZ.com Translation Contest: "Relationships" » Romanian to English » Entry by Monika Silea

Source text in Romanian

Translation by Monika Silea (#4321)

În după-amiaza acelei zile pariziene văzusem, la Centrul Pompidou, o mare expoziţie André Breton, pretext, de fapt, pentru o desfăşurare de imagerie suprarealistă cum rareori poţi vedea într-un singur loc. Mă însoţiseră prietenii la care locuiam, un cuplu tânăr, mixt în mai multe sensuri, căci reunea două rase, două religii şi două arte, dar mai ales două fizionomii extrem de contrastante. Ei îi priveam faţa reflectată în sticla vreunui Delvaux şi părea chiar de acolo, înconjurată natural de femei goale şi blonde aşteptând (pe cine?) într-o gară pustie. Era aidoma lor, cu excepţia părului tăiat violent la ceafă. Şi, fireşte, a hainelor, între care faimoasa cămaşă bărbătească, neagră, în care o văzusem de cele mai multe ori în săptămâna cât stătusem cu ei. Cum îşi găsise românca asta sibiancă algerianul cu care locuia, habar n-am. Legătura mea fusese, fireşte, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciană. El era un berber mândru de originea lui, marcată prin tichia de catifea cu ape vişinii şi cu fund de atlaz albastru de care cred că nu se despărţea niciodată. Astfel, era, ca şi ea, haios, nepăsător, cam leneş... Imposibil de spus din ce trăia. Căci mă-ndoiesc că din actorie, cum (nici măcar nu) pretindea: nu cred că Othello – singurul rol în care-l vedeam cât de cât – se juca prea des în acele zile la Paris... Din toată expoziţia mi-a rămas în minte doar o singură pictură. Cred că sunt ţicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu şi să plec cu el. Era „Le soir qui tombe” al lui Magritte: o fereastră spartă, cioburi lungi aşezate sub ea în picioare şi soarele de amurg răsfrânt în ele sub unghiuri diferite...
That afternoon in Paris at the Pompidou Centre, I visited a spectacular André Breton exhibition that was merely an excuse for a display of surreal imagery that can only rarely be gathered together under the same roof. My friends, where I stayed, joined me: a young mixed couple in more than one way, as it blended together two races, two religious beliefs, as well as two artistic expressions, but most of all, two extremely contrasting countenances. I watched her face mirrored in the pane of a Delvaux: she seemed part of it, genuinely surrounded by naked blonde women waiting (for whom?) in a forlorn station. She seemed one of their own, excepting the saveage haircut at the back of her neck. And of course, the clothing, with the invariant masculine black shirt that I've seen her wearing most of the time throughout my week with them. How on earth did this Romanian woman from Sibiu meet the Algerian man she was living with, beats me! My relationship to them was she, of course, via a mutual friend, a musician herself. He was of Berber origin and very proud of it, and manifested it by means of a velvet cap in shades of cherry red with blue satin top he never parted from. Thus, he was, just like her, funny, carefree, a bit lazy... It was impossible to tell how did he earn his living. I doubt it was acting - as he would (not quite) claim. I really doubt that Othello - the only part I could match him to - was on often enough those days in Paris... My memory retained only one painting out of the entire exhibition. I think I'm not in the right mind: sometimes I fall in love with a painting so hard that I literally feel like breaking into the museum and take that away. This time it was Magritte's "Le soir qui tombe": a broken window, long vertical fragments of glass beneath and bits of the setting sun lingering in them under various angles...