În după-amiaza acelei zile pariziene văzusem, la Centrul Pompidou, o mare expoziţie André Breton, pretext, de fapt, pentru o desfăşurare de imagerie suprarealistă cum rareori poţi vedea într-un singur loc. Mă însoţiseră prietenii la care locuiam, un cuplu tânăr, mixt în mai multe sensuri, căci reunea două rase, două religii şi două arte, dar mai ales două fizionomii extrem de contrastante. Ei îi priveam faţa reflectată în sticla vreunui Delvaux şi părea chiar de acolo, înconjurată natural de femei goale şi blonde aşteptând (pe cine?) într-o gară pustie. Era aidoma lor, cu excepţia părului tăiat violent la ceafă. Şi, fireşte, a hainelor, între care faimoasa cămaşă bărbătească, neagră, în care o văzusem de cele mai multe ori în săptămâna cât stătusem cu ei. Cum îşi găsise românca asta sibiancă algerianul cu care locuia, habar n-am. Legătura mea fusese, fireşte, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciană. El era un berber mândru de originea lui, marcată prin tichia de catifea cu ape vişinii şi cu fund de atlaz albastru de care cred că nu se despărţea niciodată. Astfel, era, ca şi ea, haios, nepăsător, cam leneş... Imposibil de spus din ce trăia. Căci mă-ndoiesc că din actorie, cum (nici măcar nu) pretindea: nu cred că Othello – singurul rol în care-l vedeam cât de cât – se juca prea des în acele zile la Paris... Din toată expoziţia mi-a rămas în minte doar o singură pictură. Cred că sunt ţicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu şi să plec cu el. Era „Le soir qui tombe” al lui Magritte: o fereastră spartă, cioburi lungi aşezate sub ea în picioare şi soarele de amurg răsfrânt în ele sub unghiuri diferite... | Nel pomeriggio di quel giorno parigino vidi, al Centro Pompidou, una grande mostra di André Breton, un pretesto, di fatto, per la realizzazione di un’iconografia surrealista come raramente si vede in un solo posto. Mi accompagnarono gli amici presso i quali abitavo, una copia giovane, mista in vari sensi, perché racchiudeva in sé non solo due razze, due religioni e due arti, ma soprattutto due fisionomie molto contrastanti tra di loro. Le guardavo il viso riflesso nel vetro di qualche Delvaux che sembrava appartenere ad essi, così come era naturalmente circondata da giovani donne nude e bionde in attesa (di chi?) in una stazione deserta. Era identica a loro, tranne la chioma accorciata violentemente sulla nuca. Anche i vestiti, evidentemente, erano diversi, tra cui la famosa camicia di taglio maschile, color nero, che vidi spesso indossare nelle settimane che vissi con loro. Come avrà potuto trovare questa rumena l’algerino con cui viveva, non ho la più pallida idea. Io mi trovavo lì, ovviamente, perché conoscevo lei, tramite un’amica comune, anch’essa una musicista. Lui era un berbero fiero delle sue origini, contraddistinto dalla scazzetta di velluto in sfumature bordeaux e dalla fodera in raso blu da cui penso non si separasse mai. D’altra parte, era, come lei, un po’ goffo, indifferente, piuttosto fannullone... Difficile dire di cosa vivesse. Perché dubito vivesse di recitazione, come (nemmeno) affermava: non credo che Othello - l’unico personaggio che mi sembrava addatto a lui - fosse rappresentato troppo spesso in quei giorni a Parigi... Di tutta la mostra mi rimase impressa nella memoria un’unica pittura. Penso di essere pazzo: talvolta amo così profondamente un quadro, tanto da aver voglia di assaltare letteralmente il museo per portarlo via. Era „Le soir qui tombe” di Magritte: una finestra infranta, lunghe schegge di vetro poste sotto di essa in verticale ed il sole al tramonto che vi si rifrange in infinite angolature. |