În după-amiaza acelei zile pariziene văzusem, la Centrul Pompidou, o mare expoziţie André Breton, pretext, de fapt, pentru o desfăşurare de imagerie suprarealistă cum rareori poţi vedea într-un singur loc. Mă însoţiseră prietenii la care locuiam, un cuplu tânăr, mixt în mai multe sensuri, căci reunea două rase, două religii şi două arte, dar mai ales două fizionomii extrem de contrastante. Ei îi priveam faţa reflectată în sticla vreunui Delvaux şi părea chiar de acolo, înconjurată natural de femei goale şi blonde aşteptând (pe cine?) într-o gară pustie. Era aidoma lor, cu excepţia părului tăiat violent la ceafă. Şi, fireşte, a hainelor, între care faimoasa cămaşă bărbătească, neagră, în care o văzusem de cele mai multe ori în săptămâna cât stătusem cu ei. Cum îşi găsise românca asta sibiancă algerianul cu care locuia, habar n-am. Legătura mea fusese, fireşte, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciană. El era un berber mândru de originea lui, marcată prin tichia de catifea cu ape vişinii şi cu fund de atlaz albastru de care cred că nu se despărţea niciodată. Astfel, era, ca şi ea, haios, nepăsător, cam leneş... Imposibil de spus din ce trăia. Căci mă-ndoiesc că din actorie, cum (nici măcar nu) pretindea: nu cred că Othello – singurul rol în care-l vedeam cât de cât – se juca prea des în acele zile la Paris... Din toată expoziţia mi-a rămas în minte doar o singură pictură. Cred că sunt ţicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu şi să plec cu el. Era „Le soir qui tombe” al lui Magritte: o fereastră spartă, cioburi lungi aşezate sub ea în picioare şi soarele de amurg răsfrânt în ele sub unghiuri diferite... | Au cours de cet après-midi parisien, j'avais vu, au Centre Pompidou, une grande exposition André Breton, le prétexte, en fait, d'un déploiement d'imagerie surréaliste que rarement on a l'occasion de voir au même endroit. J'étais accompagné par les amis qui m'hébergeaient, un jeune couple mixte à plusieurs sens du terme, car il réunissait deux races, deux religions et deux arts, mais surtout deux physionomies extrêmement contrastantes. Elle, je regardais le reflet de son visage dans le verre d'un Devaux, et elle semblait venir de là-bas, entourée naturellement de femmes blondes et nues, attendant (qui donc ?) dans une gare déserte. Elle leur ressemblait parfaitement, à l'exception des cheveux brutalement coupés au niveau de la nuque. Et évidemment, à l'exception des habits, dont la fameuse chemise noire pour homme, que je l'avais vue porter le plus souvent au cours de la semaine que j'avais passée chez eux. Comment cette Roumaine de Sibiu s'était-elle trouvé l'Algérien avec lequel elle habitait, j'en sais rien. Mon contact, c'était elle, bien sûr, par l'intermédiaire d'une amie commune, musicienne elle aussi. Lui, c'était un Berbère fier de ses origines marquées par le bonnet en velours aux reflets cerise et doublé de satin bleu, dont il ne devait jamais se séparer. Ainsi, il était, tout comme elle, amusant, indifférent, plutôt oisif... Il était impossible de dire de quoi il vivait. Je doute fort que ce soit du métier d'acteur, comme (même pas) il prétendait, car je doute qu'Othello - le seul rôle dans lequel je le voyais à peu près - soit joué trop souvent à Paris, à cette époque-là... De toute l'exposition, j'ai retenu une seule peinture. Je dois être cinglé : parfois, il m'arrive d'aimer un tableau au point d'avoir littéralement envie de cambrioler le musée pour partir avec. C'était "Le soir qui tombe" de Magritte : une fenêtre cassée, de longs morceaux de verre posés verticalement en dessous et reflétant le coucher de soleil sous différents angles... |