ProZ.com translation contests »
17th Translation Contest: "The Sounds of Silence" » English to Romanian » Entry by Roxana Brown


Source text in English

Translation by Roxana Brown (#23174)

A theme of the age, at least in the developed world, is that people crave silence and can find none. The roar of traffic, the ceaseless beep of phones, digital announcements in buses and trains, TV sets blaring even in empty offices, are an endless battery and distraction. The human race is exhausting itself with noise and longs for its opposite—whether in the wilds, on the wide ocean or in some retreat dedicated to stillness and concentration. Alain Corbin, a history professor, writes from his refuge in the Sorbonne, and Erling Kagge, a Norwegian explorer, from his memories of the wastes of Antarctica, where both have tried to escape.

And yet, as Mr Corbin points out in "A History of Silence", there is probably no more noise than there used to be. Before pneumatic tyres, city streets were full of the deafening clang of metal-rimmed wheels and horseshoes on stone. Before voluntary isolation on mobile phones, buses and trains rang with conversation. Newspaper-sellers did not leave their wares in a mute pile, but advertised them at top volume, as did vendors of cherries, violets and fresh mackerel. The theatre and the opera were a chaos of huzzahs and barracking. Even in the countryside, peasants sang as they drudged. They don’t sing now.

What has changed is not so much the level of noise, which previous centuries also complained about, but the level of distraction, which occupies the space that silence might invade. There looms another paradox, because when it does invade—in the depths of a pine forest, in the naked desert, in a suddenly vacated room—it often proves unnerving rather than welcome. Dread creeps in; the ear instinctively fastens on anything, whether fire-hiss or bird call or susurrus of leaves, that will save it from this unknown emptiness. People want silence, but not that much.
Un laitmotiv al vremurilor noastre, cel puțin în lumea dezvoltată, este că oamenii jinduiesc după tăcere, dar nu o pot afla niciunde. Hărmălaia traficului, țârâitul neîntrerupt al telefoanelor, anunțurile digitale din autobuze și trenuri, televizoarele care-și trâmbițează programele chiar și în birourile goale, reprezintă un asalt neîncetat și o permanentă distragere a atenției. Rasa umană se epuizează pe sine însăși prin zgomot și își dorește cu ardoare opusul - să se afle în sălbăticie, în largul oceanului sau într-un loc retras, dedicat liniștii și concentrării. Profesorul de istorie Alain Corbin scrie din refugiul său de la Sorbona, iar exploratorul norvegian Erling Kagge din amintirile sale despre întinderile pustii, nesfârșite, ale Antarcticii, locuri în care ambii au încercat să evadeze.

Și totuși, așa cum scoate în evidență domnul Corbin în „A History of Silence (Istoria tăcerii)”, probabil că nu există mai mult zgomot în zilele noastre decât în trecut. Înainte de anvelopele pneumatice, străzile orașului erau pline de zăngănitul asurzitor al roților cu jante din tablă și de tropăitul potcoavelor pe caldarâm. Înainte de izolarea voluntară pe telefoanele mobile, autobuzele și trenurile zumzăiau de conversații. Vânzătorii de ziare nu le lăsau într-un morman tăcut, ci le făceau publicitate strigând cât îi țineau gurile, întrecându-se cu vânzătorii de cireșe, violete sau de macrou proaspăt. Teatrul și opera erau un haos de ovații și huiduieli. Chiar și în provincie, țăranii cântau în timp ce trudeau din zori până în noapte. Dar, cu trecerea timpului, și-au pierdut obiceiul de a cânta.

Ceea ce s-a schimbat nu este atât nivelul zgomotului, despre care se plângea lumea și în secolele trecute, ci nivelul de distragere a atenției, care ocupă spațiul pe care tăcerea ar putea să îl invadeze. Aici se țese un alt paradox, deoarece atunci când tăcerea invadează - în adâncurile unei păduri de pini, în deșertul pustiu, într-o cameră golită brusc - se dovedește adesea neliniștitoare mai degrabă decât binevenită. Se strecoară teama; urechea se agață instinctiv de orice, fie că este vorba de sfârâitul lemnelor ce ard încetișor, de trilul unei păsări sau de foșnetul frunzelor, pentru a se salva din acest neant necunoscut. Oamenii își doresc tăcerea, dar nu atât de mult.


Discuss this entry